Ziarul rus „Zavtra”, care a fost citat şi de postul de televiziune de la Chişinău TV 7, scrie că directorul SIS Gheorghe Mihai a declarat că acordul de transmitere în proprietate către Ucrainei a terenului adiacent tronsonului de 7,77 km al şoselei Odesa-Reni va fi semnat pe 11 martie. Potrivit publicaţiei ruseşti, Guvernul Filat deocamdată nu a luat o decizie cine dintre membrii Cabinetului de miniştri va semna acest document.

Larisa Voloh, primarul satului Palanca: Poliţia ucraineană arestează cetăţeni moldoveni pe teritoriul nostru naţional

Nu s-a schimbat nimic

„Nu s-a schimbat nimic. Absolut nimic”.

Nimic în folosul oamenilor

„Din decembrie până acum nu s-a văzut nici o schimbare. Nimic în folosul oamenilor”.

Nu avem cu ce ne creşte copiii

„Nu s-a schimbat nimic. A fost organizată o adunare în sat la care au participat şi reprezentanţii Guvernului. Dar a fost numai făţărnicie. Au venit, au plecat, dar noi am rămas cu problemele noastre. Ei pentru oameni nu fac nimic. Ne-au promis că vom putea merge la Odesa, să ne vindem produsele agricole, dar nu se opreşte nici un autobuz ca să ne ia. Locuri de muncă nu avem în sat. Pentru pălănceni este tare greu de trăit. Vara, ca să te duci la scăldat, trebuie să iei permis de la grăniceri, altfel nu poţi merge la baltă. Noi nu avem de lucru, nu avem bani, dar avem copii de crescut şi de învăţat. Şi copiii noştri au dreptul să înveţe. Suntem tineri şi stăm aici la traseu ca să ne vindem produsele agricole, ca să câştigăm un bănuţ, ca să existăm cumva. Toţi s-au întors cu spatele la noi. Unde se duce această ţară? Unde ajungem? O să ajungem să murim de foame şi nimeni n-o să se uite la noi”.

Umblăm ca nişte boschetari

„Suntem îmbrăcaţi ca nişte boschetari. Ieşim aşa la piaţă ca să ne facem de o bucată de pâine. La noi a fost Filat, a râs şi a plecat din sala în care ne-am adunat. Şi nu a rezolvat nici o problemă. Noi murim de foame. Copiii noştri sunt viitorul nostru. Dar noi nu avem bani ca să le oferim posibilitatea să facă studii”.

Nu avem acces la terenurile agricole

„Oamenii cultivă produse agricole, dar nu au unde să le comercializeze, pentru că au închis drumul spre Odesa. Acum nu avem acces nici la terenurile noastre de după traseu. Barierele la posturile de grăniceri sunt ridicate abia la ora 8.00 dimineaţa şi se închid la 20.00 seara. În zilele de vară ţăranii merg la câmp la ora 4 sau 5 dimineaţa, când este răcoare, la ora 8 ei deja se întorc de la muncă. Dar noi suntem impuşi să mergem la munca câmpului abia la ora 8, când soarele este încins, iar termometrele înregistrează 30-40 de grade de căldură. Tot aşa şi seara, la ora 20.00 trebuie să ne întoarcem de la muncă pentru că grănicerii închid bariera, dar vara se munceşte seara, nu în amiaza mare, când soarele este insuportabil. Şi dacă barierele sunt închise, atunci trebuie să intrăm în sat prin postul vamal, dar vara acolo sunt rânduri foarte mari. Trebuie să stai ore în şir la coadă, pentru că lumea merge la odihnă la Marea Neagră şi sunt foarte mulţi trecători prin vamă”.

La baltă, cu permise de la grăniceri

„Ca să mergi la terenul tău, trebuie să ai permis. Închipuiţi-vă că un om bătrân, care vrea să-şi aducă lemne din pădure sau stuf din baltă, pentru că lumea îngheaţă de frig acum iarna, trebuie să meargă la postul de grăniceri care este tocmai în satul vecin, Tudora, şi să-şi facă permis. Permisele să acordă în mod nominal, deci trebuie ca fiecare locuitor al satului să meargă la Tudora”.

Când s-a dat traseul, am fost minţiţi

„Oamenii sunt revoltaţi. Vă amintim că atunci când s-a dat traseul, în anul 1999, în timpul guvernării lui Braghiş şi Lucinschi, oamenii din Palanca şi din satele vecine s-au ridicat, au ieşit cu tehnica agricolă şi au blocat autostrada Odesa-Reni. Atunci au venit reprezentanţii guvernării de la Chişinău şi ne-au spus că nu ne vor fi încălcate drepturile, că o să avem trecere liberă. Ne-au minţit că traseul le-ar fi fost dat ucrainenilor în schimbul accesului la Dunăre şi la Marea Neagră la Giurgiuleşti. Şi ni s-a spus că asta e bine pentru ţara noastră”.

Trăim ca în Fâşia Gaza

„Suntem ca în Fâşia Gaza. Ca să mergem la terenurile noastre trebuie să avem o mulţime de documente. Un lucru nu-l pot înţelege: de ce grănicerii se află pe teritoriul satului, că ei sunt grănicerii noştri şi trebuie să stea la hotar. Ca să te duci la toaletă, trebuie să treci postul de grăniceri. Ca să te duci la pescuit, pe moşia satului, trebuie să ai şi permis, şi buletin. La ce ne trebuie nouă aceşti grăniceri? Pe cine păzesc ei? Noi nu avem nevoie de astfel de grăniceri! Este graniţa, unde trebuie să stea grănicerii, dar nu în sat la noi”.

Poliţia ucraineană face legea în ţară la noi

„O familie de cetăţeni moldoveni venea cu un autoturism din Ucraina. A trecut vama ucraineană şi s-a oprit aproape de vama noastră, pe teritoriul naţional al Republicii Moldova, ca oamenii să mănânce ceva. Imediat a venit maşina poliţiei ucrainene. Alături, doar la câţiva paşi, stăteau grănicerii moldoveni înarmaţi. Poliţia ucraineană i-a somat pe cetăţenii noştri să-şi strângă masa şi să plece, să nu stea pe traseu, care este pământul nostru. Acum eu îi întreb pe grănicerii noştri: de ce nu aţi apărat interesele cetăţenilor Republicii Moldova? Ei erau cetăţeni moldoveni şi stăteau pe teritoriul naţional al Republicii Moldova. De când poliţia ucraineană face legea pe teritoriul nostru naţional, iar grănicerii noştri le permit să facă asemenea ilegalităţi?”

Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă îşi propune să organizeze, într-o primă etapă, o masă rotundă, la care a fost invitat să participe şi premierul Vladimir Filat.

Demersul a fost semnat de reprezentanţii a 23 de organizaţii neguvernamentale.

Publicăm mai jos demersul adresat domnului Vladimir Filat în vederea participării la această masă rotundă.

Domnului Vladimir Filat,

Prim-ministru al Republicii Moldova

DEMERS

Stimate domnule Prim-ministru,

Prin prezenta Vă informăm că un grup de reprezentanţi ai societăţii civile, reuniţi în Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă, planifică organizarea în timpul apropiat a unei „mese rotunde”, în cadrul căreia se va lua în dezbatere publică problema legată de conflictul în jurul satului Palanca şi demarcarea frontierei moldo-ucrainene.

Această iniţiativă civică s-a constituit în cadrul unei şedinţe comune a reprezentanţilor unui şir de organizaţii neguvernamentale, care a avut loc la 10 februarie anul curent.

Reuniunea îşi propune să examineze atât cauzele care au determinat apariţia conflictului, cât şi căile de depăşire a lui.

La această „masă rotundă” vor fi invitaţi reprezentanţi ai partidelor politice, experţi în drept, analişti independenţi, jurnalişti şi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale.

Având în vedere importanţa subiectului care va fi discutat, precum şi impactul lui asupra drepturilor omului şi asupra stabilităţii regionale, la această dezbatere vor fi invitaţi şi reprezentanţi ai corpului diplomatic, ai organismelor internaţionale acreditate în Republica Moldova.

Întrucât Guvernul condus de Dumneavoastră are o implicare directă în acest caz şi este preocupat nemijlocit de rezolvarea lui, Vă rog să confirmaţi participarea Dumneavoastră la această „masă rotundă”.

Ţinând cont de faptul că este vorba de un subiect extrem de sensibil, rugăm să confirmaţi cât mai curând posibil prezenţa Dumneavoastră. Ne declarăm disponibilitatea să stabilim data desfăşurării acestei „mese rotunde” în funcţie de agenda Dumneavoastră.

Vă comunicăm suplimentar că reuniunea respectivă este planificată pentru prima jumătate a lunii martie.

Relaţii la telefoanele:

Fix: 76 71; mobil: 079 60 15 54;

e-mail: ajcd.moldova@gmail.com

Cu respect,

Asociaţia Juriştilor Creştin-Democraţi, Radu Buşilă

Institutul pentru Dezvoltare Regionalăşi Administrativă Durabilă, Ghenadie Vaculovschi

Asociaţia Naţională a Jurnaliştilor, Victor Popov

Fundaţia Europeană, Vlad Plămădeală

Fundaţia pentru Tineret din Republica Moldova, Victoria Federiuc

Cartelul Ţărănesc „Sfântul Gheorghe”, Sergiu Rabei

Asociaţia „Răsăritul Românesc”, Andrei Şeremet

Comitetul Cetăţenesc Palanca, Alexandru Repida

Centrul pentru Strategii Politice şi Economice „Moldova Europeană”, Victor Gurău

Asociaţia „Basarabia Creştină”, Acciu Eugen

Asociaţia „Generaţia Viitorului”, Denis Ţurcanu

Asociaţia „Pro Transnistria”, Elena Romaniuc

Asociaţia Cadrelor Didactice, Iulia Bătrânac

Asociaţia pentru Drepturile Omului „Lex XXI”, Igor Ciuru

Asociaţia „Astreia”, Ana Caraman

Coaliţia Vocea Romilor, Ion Duminică, doctor în ştiinţe politice, expert

Asociaţia „Femeia Modernă”, Nina Ungureanu

Asociaţia „Axis”, Vitalie Hotnogu

Asociaţia „Europa Nova”, Andrei Popov

Asociaţia Culturală „Pegas”, Angela Racoviţă

Asociaţia Obştească „Femeia pentru Viitor”,Veronica Cucu

Asociaţia „Flacăra Gaz”, Anatol Cărăruş

Asociaţia „Pro Succes”, Gheorghe Spânu

ONG “Viitorul”, Ecaterina Turtureanu

ONG „Spicuşor”, Galina Uscatu

Avocatul parlamentar, Tamara Plămădeală, a sesizat Înaltul Comisar al Consiliului Europei pentru Drepturile Omului, Thomas Hammarberg şi Guvernul Republicii Moldova cu privire la încălcarea drepturilor omului în localitatea Palanca, raionul Ştefan Vodă.

Geneza frontierei moldo-ucrainene la Palanca şi Giurgiuleşti – aceste două puncte de sprijin sau de prăbuşire geopolitică a Republicii Moldova – a fost determinată de obsesia mai veche a Kievului de a ne enclaviza, pentru a ne fixa în sfera sa de influenţă şi dependenţă economică, iar astfel şi politică. Aşa s-a născut şi mitul celor 430 de metri de mal dunărean chipurile dăruiţi Republicii Moldova de către Ucraina, poveste invocată pentru justificarea gestului ticălos de transmitere sub jurisdicţia eternă a vecinului răsăritean a teritoriului nostru naţional de la Palanca.

După ce a combătut minciuna moldo-ucraineană despre generozitatea teritorială a Kievul faţă de moldoveni, fostul primar de Giurgiuleşti, Dumitru Niculiseanu, ne spunea luna aceasta că hărţile mai vechi, mai cu seamă cele din perioada sovietică, care ar trebui să probeze documentar că nu noi am primit, ci nouă ni s-a luat teritoriu la Giurgiuleşti, nu se mai găsesc în localitate sau în fostul centru raional Vulcăneşti, dar ar putea fi găsite doar prin arhivele din Chişinău, Kiev sau Moscova. Argumentele topografice şi topologice sunt indispensabile într-o dezbatere privind frontierele. Observăm că, deocamdată, autorităţile chişinăuiene au evitat să dea publicităţii hărţi topografice, funciare, militare, administrative sau de alt ordin care să demonstreze că Republica Moldova nu a fost păgubită teritorial la Giurgiuleşti, că malul Dunării este în această localitate la fel de lung cât era şi în momentul proclamării independenţei noastre de stat. Acelaşi lucru şi în cazul insulei Nişaliu, înstrăinate în favoarea Ucrainei, şi a Deltei Nistrului de la Palanca (Balta lui Alexandru Vodă), acaparată de Ucraina în timpul ocupaţiei sovietice.

Iată că descoperim acum o hartă germană a României interbelice, cartografiate în 44 de fragmente constitutive. Autorii hărţii anunţă în legenda acesteia: “bearbeitet nach der amtl. Rumänischen Zählung von 1930 über die Volkszugehörigkeit”. Ceea ce pe româneşte ar însemna: “editată potrivit rezultatelor pe fiecare etnie ale recensământului populaţiei României din 1930”. Scara hărţii este de 1:200000, adică 1 cm la 2 km. Etniile reprezentante sunt, în ordinea preferată de topografii nemţi: germanii, românii, maghiarii, ruşii, ucrainenii, huţulii, cehii şi slovacii, polonezii, bulgarii, iugoslavii, grecii, albanezii, evreii, turcii şi tătarii, găgăuzii, ţiganii, armenii şi alţii. Fiecărei etnii îi revine o culoare diferită, iar numărul acestora pe fiecare localitate este redat prin cercuri şi semicercuri de dimensiuni variabile, figuri geometrice echivalente unui număr între 25 de persoane şi 10.000, precum şi prin semnul x pentru etniile având între 10 şi 25 de reprezentanţi într-un singur sat sau oraş. Meticulozitatea cu care a fost elaborată această hartă etno-administrativă impresionează. Cred că lucrarea cartografilor germani merită reeditată pentru valoarea ei ştiinţifică. Guvernul Filat, care risipeşte sute de mii de lei din fondul de rezervă a guvernului pe întremarea sănătăţii deputaţilor comunişti, ar putea găsi fonduri pentru un asemenea gest de restituire a istoriei plaiului. Sau – mai ştii! – poate preşedintele interimar Mihai Ghimpu, care a efectuat zilele acestea o excursie de lucru la Giurgiuleşti, ar manifesta interes pentru reeditarea hărţii cu pricina.

Harta este valoroasă prin faptul că fixează, cu multă precizie şi acurateţe (neamţul neamţ rămâne!), nu doar limitele dintre judeţe (bunăoară, Galaţi, Ismail, Tulcea), dar, prin linii întrerupte sau punctate, şi limitele teritoriale ale plăşilor (bunăoară, Cazaci), municipiilor şi oraşelor (bunăoară, Galaţi, Reni). Nu lipsesc nici drumurile rutiere, căile ferate sau construcţiile inginereşti (canale, poduri etc.). Ilustrăm aceste scurte marginalii cu câteva imagini ale hărţii descoperite.

După cum se vede pe această hartă (partea 36), limita dintre oraşul Reni şi moşia comunei Giurgiuleşti coincide, pe malul Dunării, cu punctul indicat de giurgiuleşteni ca fiind marginea fostului cătun Mândreşti, întotdeauna aparţinător de Giurgiuleşti. Astfel, această hartă germană confirmă faptul că moşia comunei Giurgiuleşti se întindea pe malul Dunării pe o distanţă cu mult mai mare de 2 kilometri, iar hotarele Reniului nu au atins niciodată gura râului Prut, aşa cum pretinde premierul Filat şi ministrul său de Externe, Leancă, într-un glas cu propaganda de la Kiev. Hotarul administrativ dintre Giurgiuleşti şi Reni a trecut întotdeauna cu mult în aval de locul vărsării Prutului în Dunăre, dar în aval şi de confiniumul dintre judeţele Galaţi, Tulcea şi Ismail (astăzi doar dintre judeţele Galaţi şi Tulcea), punct de joncţiune situat pe apă, în dreptul Cotului Pisica, din care astăzi s-a separat insula Cotul Pisicii, aparţinând României (în judeţul Tulcea). Distanţa dintre podul feroviar de la Giurgiuleşti peste Prut şi punctul de separaţie a moşiilor Giurgiuleştiului şi Reniului pe malul Dunării măsoară pe harta germană 2,8 centimetri, echivalentul unei distanţe de 5,6 kilometri. Totodată, observăm că limita de sud a comunei Giurgiuleşti se suprapune peste limita administrativă dintre judeţele Ismail şi Tulcea, pe o distanţă de 2,8 kilometri, însemnând tot atâta şenal navigabil al fluviului Dunărea. Această distanţă de 2,8 kilometri de Dunăre se situează între punctul de joncţiune a plăşilor Prutul de Jos (jud. Galaţi), Reni (jud. Ismail) şi Măcin (jud. Tulcea) şi punctul de intersecţie a hotarelor administrative ale satului Giurgiuleştiul şi oraşului Reni, pe de o parte, şi a oraşului Reni cu plasa Măcin din judeţul Tulcea, pe de altă parte.

Sub aspect statistic, Giurgiuleştiul anului 1930 apare pe hartă ca având o populaţie de 1900 persoane de etnie română, iar Reniul – cu o populaţie totală de 11850 de locuitori, dintre care 6100 români, 3450 ruşi (în general lipoveni), 1150 evrei, 400 bulgari, 250 găgăuzi, 150 greci, 100 turco-tătari, 100 ucraineni, 50 polonezi, 50 ţigani şi 50 germani.

Aceeaşi hartă germană (partea 28) redă cu maximă exactitate organizarea administrativă şi componenţa etnică a plăşii Cazaci din judeţul Cetatea Albă, plasă din care făceau parte comunele Palanca şi Crocmaz. Pe această hartă apare teritoriul Nişaliu (107,7 ha), înconjurat de Cotul Nistrului zis Poloboc, parte a moşiei Crocmazului, astăzi cedată Ucrainei. De asemenea, putem vedea pe hartă şi Balta lui Alexandru Vodă, cu o suprafaţă de peste 7000 de hectare, care formează Delta Nistrului. Teritoriile Abdiv şi Baibol apar şi ele pe harta germană ca parte a comunei Palanca. Precizăm că litoralul pălăncean al Limanului Nistrului (Marea Neagră) măsura 18 kilometri.

Autorii hărţii germane ne informează că în 1930, la Palanca locuiau 2050 de persoane, dintre care 1450 români, 350 ucraineni şi 250 ruşi, pe când populaţia Crocmazului număra 2650 de suflete, dintre care 2450 români, 150 ruşi şi 50 evrei.

Luând act şi înarmându-ne cu toate aceste argumente topologice înfăţişate de harta germană descoperită de noi, ne întrebăm a câta oară de ce oare şi întâmplător oare premierul Vladimir Filat şi prim-vicepremierul Iurie Leancă calchiază propagandistic din ucraineană şi ne induc în eroare cum că „ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său”, că „în urma acelui Acord şi în cadrul căruia s-a reglementat situaţia acelei porţiuni de drum – 7 kilometri în regiunea satului Palanca – am primit acel teritoriu în zona Giurgiuleşti, care ne-a permis să avem ieşire prin Dunăre la Mare şi că „şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre”? Care a fost şi care este preţul unor asemenea afirmaţii otrăvite?

Vlad CUBREACOV, FLUX, 24 decembrie 2009

La începutul săptămânii trecute o delegaţie oficială din partea Ucrainei s-a aflat timp de două zile la Chişinău pentru consultări în problema demarcării în teren a frontierei dintre R. Moldova şi Ucraina. La nici trei zile de după întrevedere, reprezentanţii Ministerului de Externe şi Integrării Europene de la Chişinău sunt aşteptaţi şi primiţi la Kiev în aceeaşi problemă. Încă nu reuşise Chişinăul să-şi revină de pe urma vizitei în Ucraina, că Kievul trimite o nouă misiune oficială în R. Moldova. De data aceasta, la nivelul Consiliului de Securitate şi Apărare. Ce-i cu această tornadă de vizite şi circulaţie extazică între cele două capitale? Una e clar: Kievul caută să profite de incertitudinile politice de la Chişinău şi «tinereţea» noii guvernări, grăbind oficialităţile să ia decizii în pripă şi să admită noi erori, precum s-a mai întâmplat şi anterior, în cea mai serioasă problemă de relaţii cu Ucrtaina de după declararea independenţei – cea a frontierelor. Nu e cazul să intrăm în subtilităţi. S-a mai scris la acest subiect, altceva e dacă Chişinăul rămâne sau nu interesat de cele scrise.

În toţi anii de după proclamartea independenţei, Kievul a avut o singură politică în relaţiile cu Chişinăul: şantajul. Ce-i drept, până în 1996, Ucraina nu a reuşit să obţină nimic din ce şi-a dorit, dar nici nu a renunţat la şantaj. Marile «cumpene» pentru Chişinău se ţin lanţ după 1998, odată cu cedările teritoriale de la Giurgiuleşti, care au continuat cu cele de la Palanca, Etulia, Bolgrad, cu cedarea mai multor proprietăţi la Marea Neagră în reg. Odesa şi chiar în Odesa, după care au fost băgate în comă Acordurile de colaborare bi(tri)laterală în Euroregiunile «Dunărea de Jos» şi «Prutul Superior» şi, mai ales, a celor legate de cooperarea bilaterală în domeniul învăţământului. Cea mai cumplită perioadă, în acest sens, au fost anii de guvernare comunistă, chiar dacă, până la urmă, şi Voronin a înţeles că poftele Kievului sunt sac fără fund. Şi a «înţercat bălaia».

Noul val de şantajare a Chişinăului a început înaintea alegerilor parlamentare din aprilie, cînd Kievul avertiza premeditat că natura relaţiilor cu viitoarea guvernare de la Chiişinău va fi determinată de viteza cu care aceasta va accepta demarcarea frontierelor în cele câteva puncte vulnerabile. Pentru a putea şantaja Chişinăul, Ucraina a inventat şi un nou regim vamal de intrare în Ucraina pentru cetăţenii R. Moldova. Că e aşa şi nu altfel, ne convingem din declaraţia făcută marţi la Chişinău de Raisa Bogatâriova, secretara Consiliului de Securitate şi Apărare al Ucrainei. Referindu-se la «noul regim vamal» (temporar suspendat), emisarul Kievului anunţa public că acesta nu va fi anulat pentru R. Moldova până ce «Chişinăul nu va face un gest de întâmpinare în problemele ridicate de noi…». Care sunt «problemele ridicate» de Kiev, este clar: frontierele. În variantă ucraineană. Cu noi cedări teritoriale şi patrimoniale pentru Moldova. Cam prost calculate proporţiile «gesturilor», până la urmă, nu? Iar intensitatea vizitelor (3 în 8 zile) la care ne refeream nu face decât să reconfirme faptul că Kievul forţează nota, iar Chişinăul, indiferent din care motive, acceptă să fie grăbit înainte de a se clarifica foarte atent în toate dedesubturile Tratatului de frontieră (plin de lacune, atacat inclusiv în Curtea Constituţională) şi fără să iniţieze o consultare a societăţii civile şi a autorităţilor publice din zonele de frontiera cu Ucraina, care au fost sau urmează să mai fie afectate în rezultatul demarcărilor pretinse de Kiev.

Nu poate exista pentru nimeni la Chişinău un alt argument mai serios decât interesul naţional în soluţionarea acestei probleme: nici pretextele legate de soluţionarea «diferendului transnistrean» în aşa-zisa «variantă Iuşcenko» (Chişinăul trebuie s-o aibă pe a sa), nici «taxele» de intrare în Ucraina, nici «vecinătatea imediată», nici «Parteneriatul Estic» şi nici un fel de alt pretext ori şantaj, de pe urmă cărora Ucraina a profitat şi vrea profituri în continuare.

E lucru ştiut că vecinătăţile de genul celor în care sunt R. Moldova şi Ucraina costă. Să nu uităm de Pactul Ribbentrop-Molotov. Dar există, cel puţin ar trebui să existe în toate o măsură. Pe care Kievul niciodată nu a avut-o (evaluaţi, pentru comparaţie, cel puţin rodul Acordului de colaborare moldo-ucraineană în domeniul învăţământului) şi pe care Chişinăul a tot întârziat s-o ceară. Şi încă ceva. Aşa după cum consultă Kievul Moscova în problema transnistreană şi în alte probleme de relaţie cu România şi R. Moldova, tot la fel de bine ar fi ca şi Chişinăul să consulte Bucureştiul (nu numaidecât protocolar) în problema relaţiilor sale cu Ucraina, mai ales în cea a frontierei. Şi doi: Tratatul de frontieră cu Ucraina este singura carte pe care o mai poate juca Chişinăul în favoarea sa în soluţionarea «problemei transnistrene». Demarcarea în pripă a frontierei cu Ucraina, în varianta pretinsă de Kiev, înseamnă dezlegarea Kievului de orice angajament serios faţă de R. Moldova, inclusiv în problema Transnistriei. Vrabia din mână contează, până la urmă, mai mult, decât cioara de pe gardul vecinului.

Petru AMARIEI,  Ziarul de Gardă, 4-5 noiembrie 2009

De la 1999 încoace, Ucraina a jecmănit R. Moldova de câteva sute de hectare din spaţiile terestre şi acvatice, circa 50 de kilometri de căi de comunicaţie (sectorul de cale ferată Etulia – Reni şi tronsonul de autostradă de la Palanca), alţi 2 km din gazoductul spre Balcani, la Vulcăneşti, circa 700 m de litoral la Dunăre (zona Giurgiuleşti) şi, nou de tot, Ucraina îşi reiterează, ultimativ, pretenţiile asupra terenurilor adiacente autostrăzii de la Palanca, pe cei 7,78 km lungime, plus 17 ha de litoral la Centrala de la Novodnestrovsk. Ar fi de spus, că toate «cedările» pretinse de Ucraina Moldovei sunt de ordin exclusiv strategic. Amintim şi cu această ocaztie că autostrada Odesa-Reni (cu trecere prin Palanca) este drumul militar, prin care armatele sovietice invadau în 1957 Ungaria şi în 1968 Ceho-Slovacia, iar calea ferată Chişinău-Reni era pentru R. Moldova singura soluţie de acces cu trenul spre gurile Dunării până la Reni şi, mai departe, spre Giurgiuleşti, Galaţi şi restul Europei. Zic «era», pentrucă nu mai este şi, de fapt, Ucraina nici nu avea nevoie de ea. Interesul Kievului a fost s-o şteargă de pe hartă ca şansă de relaţie şi comunicare dintre cele «două Basarabii» şi România.

«Argumentele ucrainene»

De cel puţin zece ani încoace, Kievul a speculat non-stop ideea că ar fi oferit Chişinăului 100m., iar mai târziu toţi 430m. in aria riverană Dunării, la Giurgiuleşti şi graţie acestui fapt R. Moldova a ajuns pe lista statelor maritime (ucrainenii nu cunosc geografia Moldovei decât după 1944). La modul practic, însă, Kievul mai datorează Chişinăului (conform hărţilor topografice sovietice) cel puţin 700m. de litoral pe cursul Dunării la Giurgiuleşti. Dar chiar şi dacă ar fi să abstractizăm lucrurile şi să admitem că Ucraina a transferat Moldovei 430m de litoral la Dunăre, întrebarea despre echivalenţa barterului teritorial (şi nu doar în raport cu Palanca) oricum rămâne. Şi nu atât pe seama Kievului, cât pe conştiinţa Chişinăului. Partea proastă a lucrurilor e că şi noua guvernare AIE, la fel ca şi fosta (comunistă) operează în acest subiect cu aceleaşi argumente demult răsuflate. Zic asta, pentrucă reîntors de la Yalta, premierul V. Filat s-a arătat presei destul de simbolist, ca să nu zic prost informat la tema frontierei cu Ucraina. Şi nu cred că nu şi-a dorit mai mult. Pur şi simplu, la Chişinău, s-a încetăţenit o practică proastă de papagalicism cinovnicesc în diplomaţie (în special, pentru «cazurile» Palanca şi «Giurgiuleşti»), când se operează (din lene sau prost obicei) cu «probele» serviciilor secrete de la Kiev. Au făcut-o şi, spre regret, o mai fac şi azi chiar şi unele medii bune de presă. Toate sunt de regretat, numai nu în măsura în care este regretabil să auzim aceleaşi «argumente» şi din partea premierului Filat, care, e păcat să calce pe aceeaşi greblă pe care au călcat până la el Braghiş, Tarlev, Voronin şi toţi ambasadorii Moldovei la Kiev. Să fi fost prea incitantă Iulia, la Yalta,? Mai incitantă decât R. Bogatâriova la Chişinău? Sau prea impresionant Putin? În tot cazul, V. Filat a revenit acasă mult mai puţin pasionat de «interesul naţional al R. Moldova» în relaţiile cu Ucraina. Nu vreau să fiu cinic, dar mi-amintesc că şi Voronin, în 1999, era foarte pus pe apărarea interesului naţional în acelaşi subiect, Palanca. «Nu vrem pământuri străine dar nici pe ale noastre nu le dăm», zicea Voronin. Era băiatul şeful celei mai mari fracţiuni parlamentare. Ce-a făcut Voronin după ce a ajuns preşedinte? A dat tot ce i-a convenit să dea: şi Palanca (pe jumătate), şi Giurgiuleştii, şi calea ferată şi nu numai. Lui Voronin îi scăpase esenţialul: că interesul naţional nu poate avea alternative. Va proceda AIE altfel? Urmează să vedem. Dacă retorica oficială de după Yalta va rămâne neschimbată, nu avem de dedus decât una din două: ori problema frontierei cu Ucraina nu interesează pe oficialii noştri decât la modul formal, ori îi dau de sminteală «sursele» din care se informează? Poate că ar fi cazul să fie readuşi în prima linie experţii anilor «90, scoşi atunci din cursă, la insistenţa Kievului, pentrucă erau prea versaţi în temă? Şi ştiau rostul hărţilor? Că loc pentru negocieri mai rămâne. De-am vrea să negociem.

«Mâna» Moscovei

Culmea ironiei e că Chişinăul niciodată nu a dorit (indiferent din care motive) să estimeze, măcar cu aproximaţie, costurile reale ale cedărilor către Ucraina şi nu a pretins sau, dacă a şi pretins, nu a insistat asupra revendicărilor sale până la capăt. Explicaţii ar exista cîteva. Dar principala rămâne a fi «mâna Moscovei». Întârziind să-şi refacă, după 1989, destinul, R. Moldova a intrat pe mâna «oamenilor Cremlinului», «comisarilor sovietici de la Chişinău», redevenind pradă hienelor slave din răsărit. Kievul, conştient că nu are cum rupe Transnistria din «gura» Rusiei, a intrat în cârdăşie cu Cremlinul şi şi-au convenit frăţeşte interesele în Basarabia: Rusia şi-a aruncat «ancorele» în zona Bugeacului, iar Ucrainei i s-a dat «dezlegare» să taie de la poalele frontierelor cu R. Moldova. De aici şi prima explicaţie (deloc singura) de ce toate cedările făcute Ucrainei până acum sunt pe un singur sens. Şi de ce rezistenţa Chişinăului a cedat de fiecare dată (chiar şi atunci când ea a existat). Experienţa «transnistreană» ne-a convins, nu o singură dată de-a lungul anilor de după 1992, că indiferent de divergenţele de relaţii pe care le au Moscova şi Kievul, acestea au fost şi rămân mereu solidari în «problema Moldovei». Ceea ce, din păcate, a lipsit mai multă vreme Chişinăului şi Bucureştiului. Şi încă mai lipseşte.

Ruşii îşi caută trecutul în Moldova

În timp ce Iulia Timoşenko (poate că şi V. Putin) îl convingea la Yalta pe V. Filat să urgenteze procesul de demarcare (în variantă ucrainenă) a frontierei moldo-ucrainene, la Chişinău, un grup de marasmatici (Uniunea tineretului rus din Moldova, Asociaţia «Ravnopravie» şi câţiva gonaşi de la Moscova) se întruneau într-o conferinţă în problema ştiinţei istorice în şcoală. Două lucruri ar fi de reţinut din abordările «experţilor». Primul: că nu Istoria Românilor, ci o Istorie a Moldovei integrată în Istoria Rusiei, ar fi soluţia pentru studierea ştiinţei istorice în şcolile din Moldova. Şi doi: că moldovenii nu sunt la originea lor geto-daci şi că pământurile Moldovei pruto-nistrene ar fi aparţinut istoriceşte Rusiei Kievene. Altfel-zis, noi suntem altcineva decât ceea ce ştim că suntem şi locuim pe un pământ, ca şi cum, împrumutat. Că e o aberaţie şovină, da, nu comentez. Dar racordaţi permanentele pretenţii «de frontieră» ale Ucrainei la acest precept «ştiinţific» şi în concluzie nu o să aveţi decât ceea ce ziceam deja, că R. Moldova este osul din care rod solidar, după 1989, şi Rusia şi Ucraina, prima mai fiind şi avocat istoric celei de-a doua.

Al doilea preşedinte

În timp ce România şi românii de pretutindeni îşi alegeau duminciă prin vot universal preşedintele, la Chişinău reveneau din Rusia oficialii noştri plecaţi de cu vreme în delegaţii diferite pe diferite adrese dar, până la urmă, preocupaţi de acelaşi gând: obţinerea preşedintelui. Un al doilea preşedinte pentru cel de-al doilea stat romînesc. Altfel desigur, decât la Bucureşti şi decât în orice altă capitală europeană. Mai aproape de stilul vechilor obicee otomane. Va fi, nu va fi, vom vedea. Deocamdată «toţi se întâlnesc cu toţi» şi doar Voronin nu vrea să revină de la Karlovy Vary (dacă nu o fi cumva pe alt meridian). Până în 10 decembrie, cel mult, va fi decisă soarta preşedintelui. Deşi pronosticurile variază de la o zi la alta şi de la un personaj politic la altul, optimismul politicenilor noştri că nu vom intra în anticipate este mare. Iar asta înseamnă că târgul cu ruşii s-a încheiat. Mai bun decât cu ucrainenii? Rămâne să vedem, deşi se ştie că binele rusesc este totdeauna unul foarte costisitor. Moscova nu are obişnuinţa să facă pomeni, mai ales în politică. Şi, cu atât mai mult, în cazul Basarabiei.

26 noiembrie 2009

Petru GROZAVU, Ziarul de Gardă

Declaraţiile lui Mihai Ghimpu privind adoptarea unei noi Constituţii care ar permite alegerea lui Marian Lupu în funcţia de preşedinte al ţării de către actualul Parlament cu doar 52 de voturi nu pot fi luate în serios. Vorbe de clacă. Chiar şi premierul Filat a ironizat pe seama lor. Dar dacă se va merge totuşi pe această cale, atunci AIE va putea fi acuzată de uzurparea puterii de stat, iar comuniştii vor obţine o victorie zdrobitoare la următoarele alegeri parlamentare.

În toamna anului viitor vom avea alegeri parlamentare anticipate. Cum se vor prezenta partidele politice la aceste alegeri?
Să începem cu PCRM. Comuniştii au susţinut testul unităţii de partid. Aproape că l-au susţinut. Bătrânul lider comunist Vladimir Voronin i-a putut ţine în frâu pe deputaţii PCRM care şi-au manifestat deschis dorinţa de-al vota pe Marian Lupu, dar nu au avut suficient curaj ca să-l înfrunte pe ex-preşedintele Republicii Moldova. Dar asta nu înseamnă că din actuala fracţiune PCRM nu vor sări aşchii până la alegerile parlamentare anticipate. Deja este clar că un grup de deputaţi comunişti, în frunte cu Vladimir Ţurcan, se va desprinde de nucleul condus de Vladimir Voronin. Este de aşteptat că anumite structuri din teritoriu vor migra de la comunişti cel mai probabil spre Partidul Democrat al lui Marian Lupu. Cu toate acestea, PCRM va rămâne o forţă politică importantă, cel puţin, pe perioada în care Voronin se va afla în fruntea acestei formaţiuni. Cum însă Voronin se va retrage, PCRM ori se va desface definitiv, ori va ajunge o formaţiune politică periferică, anchilozată în ideologia bolşevică. E puţin probabil că Voronin va mai reforma acest partid.

Cu cât ne vom apropia mai mult de alegerile parlamentare anticipate, aliaţii politici din AIE vor deveni tot mai puţin prietenoşi unii cu alţii şi tot mai des se vor înţepa încercând să acumuleze simpatiile electoratului.
Partidul Democrat al tandemului Lupu-Diacov se va distanţa cât mai mult posibil de cele 3 partide liberale din cadrul AIE. Disocierea celor doi lideri democraţi de „iredentistul” şi „radicalul” Mihai Ghimpu îi va permite PD-ului să intre în lanul mănos la electoratului comunist, de unde Lupu speră să înghită o halcă bună. De aceea, democraţii vor lovi mai curând în liberali decât în comunişti, chiar dacă primii sunt partenerii lor din cadrul coaliţiei de guvernământ, iar ultimii reprezintă opoziţia parlamentară. Ca să pună mâna pe procentele electorale al comuniştilor, Lupu are nevoie să-l substituie, dar nu să-l combată pe Voronin. Lupta cu PL constituie mijlocul cel mai simplu, dar şi cel mai eficient.

Şi PLDM va muşca din PL. Dar, dacă Lupu îi va ataca pe liberali pentru a intra în electoratul comunist, atunci Filat va lovi în Ghimpu şi Chirtoacă pentru a le smulge electoratul. Şansele vor fi inegale. PLDM dispune de o imensă presă de partid, pe când PL, în virtutea calităţii lui de partid ce participă la guvernare, va putea conta doar pe anumite spaţii la instituţiile publice ale adiovizualului. Deja Vladimir Filat şi presa pe care o controlează acesta a început să exploateze în plan mediatic greşelile pe care le comit Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă. Ultimii încă nu au înţeles că trebuie să fie mult mai atenţi şi să nu-i ofere lui Filat, dar nici lui Lupu, prilejuri de a fi atacaţi. Partea slabă a liberalilor este prestaţia lui Mihai Ghimpu în Parlament. Dar şi modul superficial în care administrează trebuirile în municipiul Chişinău primarul general Dorin Chirtoacă.

Totuşi, adversarul numărul 1 al lui Vladimir Filat va fi Marian Lupu, nu Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă. Filat înţelege că Lupu dispune de un bazin electoral mai mare decât cel al PLDM-ului, deoarece electoratul cu viziuni de stânga, socialiste, este deocamdată mult mai mare în Republica Moldova decât cel cu viziuni liberale. În general, în competiţia dintre PD şi PLDM la alegerile parlamentare anticipate din 2010, democraţii sunt mult mai bine plasaţi decât liberal-democraţii. Filat va avea dezavantajul de a intra în alegeri în poziţia de prim-ministru al Republicii Moldova, el fiind responsabil pentru toate problemele cu care se confruntă cetăţeanul, care este şi alegător. Pe când Marian Lupu este un preşedinte neînscăunat, faţă de care nu poţi avea prea multe pretenţii.

Aşadar, comuniştii vor ieşi din joc încetul cu încetul. Lupta politică cea mare se va da între componentele actualei coaliţii de guvernământ. Confruntarea dintre Lupu şi Filat va domina viaţa politică de până la alegerile parlamentare anticipate, dar s-ar putea ca şi în perioada de după acestea. Asta însă dacă până atunci toate cele 4 componente AIE nu vor dezamăgi mult prea mult electoratul. O asemenea evoluţie a lucrurilor nu este exclusă. Cazul Palanca este unul grăitor. Deocamdată toate cele 4 partide aeiste acceptă cedarea teritoriului naţional al Republicii Moldova către Ucraina. În general, cazul Palanca este primul test de curaj şi de patriotism pe care trebuie să-l treacă partidele de guvernământ. În funcţie de asta vom putea să afirmăm dacă avem o guvernare care ţine la interesul naţional sau este una antinaţională. Deşi avem o presimţire proastă, nu ne vom grăbi să judecăm. Deocamdată s-au făcut doar declaraţii. Să vedem care vor fi acţiunile guvernanţilor. Atunci vom judeca după fapte, nu după vorbe.

Sergiu PRAPORŞCIC